Specialiştii spun că gândacul de bucătărie e cea mai rezistentă şi mai adaptabilă formă de viată de pe pământ ; că nu va pieri niciodată şi că în cele din urmă va domina planeta ; eu cred ca ei n-au auzit de băştinaştii noştri...
Era o zi monotonă de primavară. Soarele imi zâmbea timid dintre norii jucăuşi care tocmai se scuturaseră peste oraşul ciufulit de vântul turbat care de câteva zile nu mai are astâmpăr. Mă găseam în parcarea unui supermarket dimpreuna cu al meu frate. Căruţul încărcat curgea la vale, găsindu-şi singur drumul spre "căruţa". Alene, îl urmăm... Între timp, ne prinde din urmă o domnişoară de culoare. Ne roagă, în stilul specific, sa-i lăsăm ei căruţul după golire pentru a încasa cei 50 de bani. Cu toţii o păţim, nu-i asta problema. Îi spun să aştepte... Nebuna sare să ne ajute la încărcat. Bagă mâna în sticlele de apă plată şi le arunca voiniceşte în portbagaj. În acelaşi timp ne aduce la cunoştinţă, pe un ton tânguitor, cat îi e de sete, mititica. M-am făcut că n-aud... Între timp, don'şoara exclamă : "uite! ai o sticlă pe bancheta din spate! tare sete imi e!" "e goală, îmi pare rău" , îi răspund. "n-are nimic, dă-mi-o mie, văd eu de unde o umplu!". Nici nu-i întind bine sticla, că se întoarce spre frate'miu - care era la 2 cm de mine - şi-i zice: "băiatu, pune-mi şi mie niţică apă din sticlele alea ale tale" :)) Nu ştiu de ce, dar n-am fost deloc uimită... N-au limite... Asta e, fireşte, doar un exemplu banal al măiestriei lor.
... nimic nou ... nimic nou ...
