Era fusta asta de raiat, parca o vad si acum... neagra, impecabila, scurta, dreapta. Am probat-o la Lumea Copiilor, la etajul 2. O vedeam perfecta! Nu aveam mai mult de 8-9 ani, dar mi-o doream cu ardoare! Si cum, pe vremea mea (da, asta si intentionez, sa sun ca o baba totala si frustrata), ţancii nu primeau tot ce le dorea buricul, ca majoritatea celor din ziua de azi, cu dorinta am ramas. Din ziua aceea am urat fustele.
Am terminat si cu masterul! Prezentarea a fost un succes. Postmodern cartoons au luat un mare 10 pentru mine. Hurray! :)"Toata lumea in Anglia, are multi invitati. Acolo este un baiat care e ziua lui. Petrecerea e frumoasa cu lumanari. Este intr-o camera cu baloane pentru petrecere. Petrecerea este frumoasa petrecere frumoasa. Petrecerea a fost inghesuita. El a primit o multime de cadouri. Este o suta. Fericiti copii."
:)
:)
Perioada sarbatorilor nu e un prilej de bucurie. Prea mult curatat si gatit...
Azi am sters usi, oglinzi si intrerupatoare. Mi-am rupt genunchii si doua unghii.
Apoi am simtit nevoia sa-mi stresez mama. Stewie style.
Shaorma, ciocolata calda, cui(e), film cu prostii, somn de voie. Pa!
Azi am sters usi, oglinzi si intrerupatoare. Mi-am rupt genunchii si doua unghii.
Apoi am simtit nevoia sa-mi stresez mama. Stewie style.
Shaorma, ciocolata calda, cui(e), film cu prostii, somn de voie. Pa!
Nu vezi că zeul e păgân, nedemn şi deformat?
2 comentarii Publicat de Alex la miercuri, martie 16, 2011Aş vrea să pot să scriu orice! Să simt cum vărs trăiri.
Confuzie.
Durere.
E multă şi m-apasă.
Nu vreau să fie simplu! Mai complicat aş vrea sa fie! Să stau, să gândesc, să găsesc, să pierd, să născocesc. Să nu am timp să ştiu de mine!
…şi de tine.
…şi de tine.
Trei ochi sunt mulţi, iar doi nu-s de ajuns.
Aş vrea să pot să tac uneori. Dar imi place să te stiu, să te simt, şi mă deschid, mă alint. Nu-i bine, ştiu… Dar doar când e târziu.
Nu vreau să fie simplu! Mai complicat aş vrea sa fie! Să stau, să gândesc, să găsesc, să pierd, să născocesc. Să nu am timp să ştiu de mine!
…şi de tine.
…şi de tine.
Trei ochi sunt mulţi, iar doi nu-s de ajuns.
Aş vrea să pot să tac uneori. Dar imi place să te stiu, să te simt, şi mă deschid, mă alint. Nu-i bine, ştiu… Dar doar când e târziu.
Am vise multe, mari şi verzi. Te uiţi la mine cu ochi gravi şi nu vrei să mă crezi. Sunt mică, spui, nu ştiu cât pot, nu ştiu ce am si nici ce vreau. Îmi stă în gât sărutul tău, îmi arde pielea mâna ta… Atâta timp stă înşirat, am plâns prea mult şi n-am uitat.
Am doar un cap şi-l simt cam plin. Nu mai am vise-n ce să ţin.
...pentru ca aşa aş vrea să fie viaţa. Albă şi bună ca laptele, ca feţele zânelor din basme, dar cu un strop de ispită înmuiată-n desfrâu, să-ţi aducă aminte că trăieşti, că simţi, că EXIŞTI! Şi uşor amară, obligatoriu, să nu uiţi să apreciezi nopţile cu lună perfect plină, în care te lăsai cuprins de braţele necunoscutului, într-un haos pervers al raţiunii pierdute...
-Cum poţi să bei prostia asta? mă întreabă, ea, revoltată.
-Hei, nu ştii ce-i bun...
-Umm... BA DA! Ai auzi de cafea cu...
-Da, da, am întrerupt-o.. stiu! Cafea cu lapte! Dar nu mă înţeleg bine cu cafeaua şi ştii bine că nu-mi place deloc laptele. Nu simplu, cel puţin. Las-o aşa... Lapte cu cafea... Nu mă ia nici inima, nici capul, nici stomacul. Îmi place să cred că am combinat cu succes cele două rele, iar de-acum voi învăţa să le iubesc din nou, îi spun, pe un ton hotărât şi ironic.
-Ce-ţi place să te prosteşti, îmi spune ea râzând. Dar eu nu pot s-o beau. Are un gust, aşa... neterminat. Plus că-mi rămâne zaţul asta idiot printre dinţi.
-Aşteaptă puţin, se va lăsa la fund. Şi mai pune zahăr! adaug, arătând spre dulap. Hai, zi-mi de tine! Cum a fost ieri cu...
-Dezastru! se grăbeşte ea să-mi răspundă, ca şi cum ar fi aşteptat fix întrebarea asta de când a intrat pe uşă. Chiar mă gândeam weekendul ăsta...
-Dacă vrei, am şi miere. Mai în dreapta.
-Gata, am găsit, mersi. Chiar mă gândeam weekendul ăsta la cât de idioată sunt. De ce mi-e atât de greu să...
...şi deja încetez s-o mai ascult. Sunt cuvinte care-au mai fost spuse. Duc mâna la cap şi îmi masez, uşor, fruntea. O privesc grav, ca şi cum aş asculta-o cu interes si atenţie. Aş opri-o puţin, să-i spui să nu mai agite cana cu lapte cu cafea. Dar iar se va lua de mine că nu-i place şi-mi va cere să-i fac una pe bune. Nu vreau asta... Eu nu ştiu sa fac cafea! ...Dar ştiu ce-i în sufletul ei. Pentru că acelaşi lucru e şi-n al meu. Probabil că d-aia nici n-o mai ascult de la o vreme. E ca şi cum mi-aş vorbi eu, mie. E frustrant. Şi, totuşi, asta ne apropie.
-Cred că mă paşte o nouă depresie! Jur!
Mă reconectez, brusc, la discuţie. Ceva nu sună bine. Pierdea controlul. Specific nouă, femeilor. Of, câtă dramă... Nu ne trebuie mult ca să cădem în amar! Aşa fragile sa fim?
-Calmează-te... am mai vorbit despre asta. Ce-am stabilit ultima oară?
-We're only human... şopteşte ea, nesigură parcă.
-Perfect! Şi că...
-...e normal să greşim, n-ar trebui să mai avem atâtea pretenţii şi aşteptări de la noi înşine, completează ea, cu mai multă siguranţă. Dar mă simt atât de nef...
Mă grăbesc s-o întrerup, cât încă o mai pot opri.
-Hei! Viaţa noastră, ştii bine, se desfăşoară pe mai multe planuri. Ai de gând să te consumi ca o proastă, doar pentru ca unul din ele a luat o întorsătură neaşteptată? Ori prinzi curaj şi refaci frumuşel schema, ca un arhitect al propriei vieţi ce se presupune că eşti, ori îl pui de-o parte, în stand-by, şi te ocupi cu seriozitate de celelalte. Slavă Domnului, nu poţi să te plângi! Ia gândeşte-te putin. Dana e-n spital, Mădă a născut, iar Gabi s-a măritat! Eşti bine de tot, revino-ţi!
Mă opresc şi încep să mă joc cu un şerveţel. Rup o bucată din el şi o fixez cu privirea, întorcând-o pe toate părţile. Wow, ce bună sunt la dat sfaturi! Îmi vine să mă ridic în picioare, să mă aplaud şi apoi să-mi mulţumesc. Serios, acum... ce-i cu mine? Mă aud. Dar cu întârziere, parcă. Şi mi se pare stupid c-o forţez, prin voce şi atitudine, să creadă în vorbele astea goale, având în vedere că aseară... ŞI aseară...
-Nu... greşesc...
Iau, apoi, tot şerveţelul şi-l rup în câteva parţi inegale. Şi fiecare din aceste părţi, în alte şi alte bucăţi. În tot acest timp, ea mă privea pierdută, cu o expresie tristă.
-Nu merge unul, restul sunt în zadar, continui, strângând cu putere în pumn bucăţile -amare- de şerveţel. Suntem fiinţe complexe, totul are o legătură. Zi după zi ne minţim că totul va fi bine, că timpul le rezolvă pe toate, dar nu e deloc aşa. Cu cât trece mai mult timp, cu atât şi rana se adânceşte mai rău.
-Şi se vindecă mai greu...
-Exact! Suntem mereu în căutare de răspunsuri, în căutare de sine. Suntem... Trebuie... Nu... Poate nu ne dăm seama, dar nemulţumirea e un factor de progres, ne împinge spre o călătorie lungă şi anevoioasă pe care trebuie s-o parcurgem, mai devreme sau mai... mai bine mai devreme! Pentru sufletul nostru! -arunc resturile din pumn în scrumieră- Şi ca să n-o luăm razna şi să începem să omorâm oameni nevinovaţi, desigur! adaug, păstrându-mi tonul serios.
-Cu câtă lejeritate ai ataşat amănuntul ăsta! exclama ea, izbucnind în râs.
O privesc cu căldură apoi mă uit, sugestiv, la cana din faţa ei în timp ce sorb, încet, din a mea. Imediat îmi urmează gestul şi spune, zâmbind şi dând din cap a resemnare...
-Merge...
-Eşti amabilă, mulţumesc! adaug, râzând.
-Adică nu e groaznică!
-Mulţumesc! accentuez.
Cu zâmbetul pălind pe buze, săpăm cu privirea în culorile reci ale feţei de masă, gândindu-ne, parcă, la aceleaşi lucruri. Oftează grav, clatină din cap şi mă surprinde cu o afirmaţie clişeică, revelator-zguduitoare.
-Ştii că nu vom fi niciodată pe deplin fericite, nu?
Nu ideea în sine m-a tulburat, căci mă gândisem şi eu de multe ori la asta, ci rostirea ei cu voce tare, ca şi cum ne-am resemnat cumva...
-Să fii complet fericit ar fi contrar condiţiei tale de om! îi răspund, după un timp. Imaginează-ţi o lume în care toţi oamenii ar avea ce şi-ar dori: maşini, case, ponei, femei! Ce s-ar întâmpla, atunci, cu speranţa Pandorei? Care ar mai fi rolul ei? Sau al viselor? Al dorinţelor? Nu.. ar fi totul prea simplu şi lipsit de satisfacţie.
-Da? Şi acum cum e? Complicat şi lipsit de satisfacţie!
Înghit în sec. Părea mai digerabilă varianta mea. Dar adevărul e că...
-Trebuie să ne împăcăm cu ideea că ce vrem noi, cel mai probabi, a apus. Fiecare silabă îmi săgeta inima... Ce facem? o întreb, aruncându-mi ochii spre geam. Rămânem pe loc sau schimbăm galaxia?
Linişte. Lungă, apăsătoare, seacă.
Pleacă.
Sfârşesc a şaptea ţigară şi simt că mi se face rău. Nu ştiu de ce nu termin, odată, cu ele! Nici măcar nu-mi plac, doar că.. aştept un raspuns.. la sfârşitul fiecărui cui.. şi mi-e greu să-l sting.. din nou...
-Cum poţi să bei prostia asta? mă întreabă, ea, revoltată.
-Hei, nu ştii ce-i bun...
-Umm... BA DA! Ai auzi de cafea cu...
-Da, da, am întrerupt-o.. stiu! Cafea cu lapte! Dar nu mă înţeleg bine cu cafeaua şi ştii bine că nu-mi place deloc laptele. Nu simplu, cel puţin. Las-o aşa... Lapte cu cafea... Nu mă ia nici inima, nici capul, nici stomacul. Îmi place să cred că am combinat cu succes cele două rele, iar de-acum voi învăţa să le iubesc din nou, îi spun, pe un ton hotărât şi ironic.
-Ce-ţi place să te prosteşti, îmi spune ea râzând. Dar eu nu pot s-o beau. Are un gust, aşa... neterminat. Plus că-mi rămâne zaţul asta idiot printre dinţi.
-Aşteaptă puţin, se va lăsa la fund. Şi mai pune zahăr! adaug, arătând spre dulap. Hai, zi-mi de tine! Cum a fost ieri cu...
-Dezastru! se grăbeşte ea să-mi răspundă, ca şi cum ar fi aşteptat fix întrebarea asta de când a intrat pe uşă. Chiar mă gândeam weekendul ăsta...
-Dacă vrei, am şi miere. Mai în dreapta.
-Gata, am găsit, mersi. Chiar mă gândeam weekendul ăsta la cât de idioată sunt. De ce mi-e atât de greu să...
...şi deja încetez s-o mai ascult. Sunt cuvinte care-au mai fost spuse. Duc mâna la cap şi îmi masez, uşor, fruntea. O privesc grav, ca şi cum aş asculta-o cu interes si atenţie. Aş opri-o puţin, să-i spui să nu mai agite cana cu lapte cu cafea. Dar iar se va lua de mine că nu-i place şi-mi va cere să-i fac una pe bune. Nu vreau asta... Eu nu ştiu sa fac cafea! ...Dar ştiu ce-i în sufletul ei. Pentru că acelaşi lucru e şi-n al meu. Probabil că d-aia nici n-o mai ascult de la o vreme. E ca şi cum mi-aş vorbi eu, mie. E frustrant. Şi, totuşi, asta ne apropie.
-Cred că mă paşte o nouă depresie! Jur!
Mă reconectez, brusc, la discuţie. Ceva nu sună bine. Pierdea controlul. Specific nouă, femeilor. Of, câtă dramă... Nu ne trebuie mult ca să cădem în amar! Aşa fragile sa fim?
-Calmează-te... am mai vorbit despre asta. Ce-am stabilit ultima oară?
-We're only human... şopteşte ea, nesigură parcă.
-Perfect! Şi că...
-...e normal să greşim, n-ar trebui să mai avem atâtea pretenţii şi aşteptări de la noi înşine, completează ea, cu mai multă siguranţă. Dar mă simt atât de nef...
Mă grăbesc s-o întrerup, cât încă o mai pot opri.
-Hei! Viaţa noastră, ştii bine, se desfăşoară pe mai multe planuri. Ai de gând să te consumi ca o proastă, doar pentru ca unul din ele a luat o întorsătură neaşteptată? Ori prinzi curaj şi refaci frumuşel schema, ca un arhitect al propriei vieţi ce se presupune că eşti, ori îl pui de-o parte, în stand-by, şi te ocupi cu seriozitate de celelalte. Slavă Domnului, nu poţi să te plângi! Ia gândeşte-te putin. Dana e-n spital, Mădă a născut, iar Gabi s-a măritat! Eşti bine de tot, revino-ţi!
Mă opresc şi încep să mă joc cu un şerveţel. Rup o bucată din el şi o fixez cu privirea, întorcând-o pe toate părţile. Wow, ce bună sunt la dat sfaturi! Îmi vine să mă ridic în picioare, să mă aplaud şi apoi să-mi mulţumesc. Serios, acum... ce-i cu mine? Mă aud. Dar cu întârziere, parcă. Şi mi se pare stupid c-o forţez, prin voce şi atitudine, să creadă în vorbele astea goale, având în vedere că aseară... ŞI aseară...
-Nu... greşesc...
Iau, apoi, tot şerveţelul şi-l rup în câteva parţi inegale. Şi fiecare din aceste părţi, în alte şi alte bucăţi. În tot acest timp, ea mă privea pierdută, cu o expresie tristă.
-Nu merge unul, restul sunt în zadar, continui, strângând cu putere în pumn bucăţile -amare- de şerveţel. Suntem fiinţe complexe, totul are o legătură. Zi după zi ne minţim că totul va fi bine, că timpul le rezolvă pe toate, dar nu e deloc aşa. Cu cât trece mai mult timp, cu atât şi rana se adânceşte mai rău.
-Şi se vindecă mai greu...
-Exact! Suntem mereu în căutare de răspunsuri, în căutare de sine. Suntem... Trebuie... Nu... Poate nu ne dăm seama, dar nemulţumirea e un factor de progres, ne împinge spre o călătorie lungă şi anevoioasă pe care trebuie s-o parcurgem, mai devreme sau mai... mai bine mai devreme! Pentru sufletul nostru! -arunc resturile din pumn în scrumieră- Şi ca să n-o luăm razna şi să începem să omorâm oameni nevinovaţi, desigur! adaug, păstrându-mi tonul serios.
-Cu câtă lejeritate ai ataşat amănuntul ăsta! exclama ea, izbucnind în râs.
O privesc cu căldură apoi mă uit, sugestiv, la cana din faţa ei în timp ce sorb, încet, din a mea. Imediat îmi urmează gestul şi spune, zâmbind şi dând din cap a resemnare...
-Merge...
-Eşti amabilă, mulţumesc! adaug, râzând.
-Adică nu e groaznică!
-Mulţumesc! accentuez.
Cu zâmbetul pălind pe buze, săpăm cu privirea în culorile reci ale feţei de masă, gândindu-ne, parcă, la aceleaşi lucruri. Oftează grav, clatină din cap şi mă surprinde cu o afirmaţie clişeică, revelator-zguduitoare.
-Ştii că nu vom fi niciodată pe deplin fericite, nu?
Nu ideea în sine m-a tulburat, căci mă gândisem şi eu de multe ori la asta, ci rostirea ei cu voce tare, ca şi cum ne-am resemnat cumva...
-Să fii complet fericit ar fi contrar condiţiei tale de om! îi răspund, după un timp. Imaginează-ţi o lume în care toţi oamenii ar avea ce şi-ar dori: maşini, case, ponei, femei! Ce s-ar întâmpla, atunci, cu speranţa Pandorei? Care ar mai fi rolul ei? Sau al viselor? Al dorinţelor? Nu.. ar fi totul prea simplu şi lipsit de satisfacţie.
-Da? Şi acum cum e? Complicat şi lipsit de satisfacţie!
Înghit în sec. Părea mai digerabilă varianta mea. Dar adevărul e că...
-Trebuie să ne împăcăm cu ideea că ce vrem noi, cel mai probabi, a apus. Fiecare silabă îmi săgeta inima... Ce facem? o întreb, aruncându-mi ochii spre geam. Rămânem pe loc sau schimbăm galaxia?
Linişte. Lungă, apăsătoare, seacă.
Pleacă.
Sfârşesc a şaptea ţigară şi simt că mi se face rău. Nu ştiu de ce nu termin, odată, cu ele! Nici măcar nu-mi plac, doar că.. aştept un raspuns.. la sfârşitul fiecărui cui.. şi mi-e greu să-l sting.. din nou...
Do you know what you are for me? A perfect screw up. Because you're perfect, and I screw up.
P.S. Am fumat i-ul.
Am I a weirdo for being strangely attracted to the guy in the video?
"Jesse James: You ever consider suicide?
Charley Ford: Can't say that I have. There was always something else I wanted to do."
Charley Ford: Can't say that I have. There was always something else I wanted to do."
The assassination of Jesse James, un film care m-a impresionat. După cum era de aşteptat, Brad Pitt a jucat perfect.
-îmi imaginam că i se va întâmpla departe de casă şi copii, pe un câmp, după lăsarea serii-
Sunt una din acele persoane care visează mult. Şi prost. Dacă, într-adevăr, visele reprezintă o poartă către subconştient, atunci.. nu stau prea bine. :) Nu intru în detalii, dar îţi spun, cu mâna pe inimă, că abia aştept să mă ia somnul!Visele de “groază” sunt specilitatea mea. Păi cum altfel… Din categoria asta prefer să nu dezvălui nimic. Îmi iubesc prietenii şi vreau să mi-i păstrez! Din categoria porno, în schimb, (ah, preferatele mele!) povestesc (nu oricui), cu plăcere, la o cafea! Pot să spun doar că m-au vizitat mulţi “Sburători” de când am descoperit cum funcţionează, de fapt, ..."Universul", care mai de care mai chipeşi şi mai talentaţi – aici n-am ce să-mi reproşez, am un subconştient de bon goût! Iar sentimenul de-a doua zi!! Slavă Domnului, p-ăsta nu ţi-l poate fura nimeni! Pe bune, acum! Ce poate fi mai bun decât un vis erotic? Poţi să guşti, fără ruşine, din fiorul unei noi aventuri, fără să iei parte, cu adevărat, la tot sexul ăla obositor! :)
În ultima vreme, însa, mă tot bântuie o idee… Azi m-am trezit (thank God!), pentru a 4 oară -doar- din visul ăsta sâcâitor, care pare să se repete la nesfârşit.
Mă mărit. De fiecare dată cu acelaşi individ. Menţionez din capul locului că, în toate cele 4 variante, acţiunea se desfăşoară în ziua nunţii, imediat după săvârşirea… faptei.
Prima oară când am păţit-o, se făcea că eram atât de distrusă, încât nu mă puteam opri din plâns şi întrebam, pe cine prindeam, cât costă un divorţ şi care cunoaşte un avocat bun. Ok…
A doua oară, am comis-o şi mai urât. Eram gravidă! În 3 luni, chiar. Atâta tot că de data asta eram super resemnată, fără lacrimi, fără gânduri sinucigaşe. Imediat după ce m-am căsătorit, aceeaşi poveste: stânga, dreapta, divorţ, divorţ! ...Plus, cât se ia la un avort? Şi întrebam asta cu o lejeritate nesimţită, de parcă mă interesam de produse de curăţat bucătăria…
Anyways, a treia oara, la fel ca-n primul caz, panică totală. Mă uitam în jur şi nu vedeam decât lume fericită, gătită, aranjată; toţi se îndopau şi ciocneau – cu ţuică, cel mai probabil – şi nimeni nu se obosea să mă întrebe ce-i în neregulă. De parcă, într-un fel, mi-aş fi meritat “tragica” soartă.
Da, tragică şi de neconceput! Mai mult decât corect, în al patrulea vis, am fugit! Aşa mireasă cum eram, mi-am apucat cu încredere trena impecabilă şi am făcut stânga împrejur în faţa bisericii. Screw you, beautiful people! I’m going home! Trebuia să fi făcut asta de prima oară, ce atâta drama… Sper doar să se termine aici ciclul ăsta teribil de vise cu iz de veşnicie turmentată!
Nu înţeleg, totuşi ce-i cu frica asta de măritiş. Mă gândesc la ea ca batrănii la moarte.. Ce mă sâcâie chestia asta! Atât de mult încât i-am spus prietenului meu, cu care sunt împreună de 6 ani, să nu îndraznească vreodată să mă ceară în căsătorie, că voi transforma totul într-un moment penibil pentru el.
Cine face aşa ceva?! Îţi spun eu, persoanele nebune!!
Ai o formă amară
De pom necrescut
Faci totul să moară
Cu doar un sărut
Îţi place fierbinte
Îţi place să frângi
Dai jos din veşminte
La zâmbet ajungi
În colţuri şi zimţi
Mă ai şi mă minţi
Sunt ştearsă, te cert
Dar te vreau şi te iert
N-ai vrea să încerci
Din adânc să o scoţi
De mână s-o legi
Sau la gât să o porţi?
E mare, frumoasă
Din roşu satin
Dar umbra cea groasă
O transformă-n venin
Azi stiu, nu mă vrei
Nici ieri şi nicicând
Iei vlaga, o bei
Alt suflet la rând...
am stat de vorba si mi-a prins bine. am mai uitat de lipsa lor... dar mi-am adus aminte, ghinion, ca trebuie sa renunt la ceva. ce oricum nu-mi place. deci, greu n-ar trebui sa fie... teoretic. as mai avea 8. sa vedem dupa... poate gasesc altceva... trebuie ceva! am fost ieri la filipesti si iar m-am indragostit de el. e omul asta intr-un fel... si foisorul ala.. ah! ce-ar fi mers o shaorma...
ma scald in rosu si nu-mi place. abia astept sa plece...
ma scald in rosu si nu-mi place. abia astept sa plece...
"un tipok measi dori sa fasesc pe cineva sa stie ce vrea de la viata nu sunt aicea pentru aventuri sau ceva de gennu urasc pinciuna lass la aprecierea voastra feteleo va pup dulce"ok, deci... sa suspinam impreuna si...
=)) =)) =)) =)) =))
NO COMMENT, mes amis!
P.S. tineti-va nadragii pe voi! are bemveu :D
Din catagoria "ASA NU", combinata, pe alocuri, cu cea de "NO COMMENT", incalecai pe-o bordurica si vi-l prezentai pe Meltenica :) Nu cred ca-l cheama asa, ca nu-l cunosc personal :P Nici macar n-am apucat sa-l vad la ochisori. Dar, daca ar fi sa fac un exercitiu reflex de stereotipizare, as zice ca Melty e un individ de culoare indoielnica, de statura si varsta mijlocie, cu forme prea-pline, ochelari D&G, tricou si sosete albe, etc, etc. Se stie! Eh, Meltisoare, nu pot sa te sufar! Tu si toti ceilalti care va lasati masinile prost priponite imi alterati simturile si-mi vine sa va bat in cap cu volanul pana plangeti! Felul in care un cetatean isi parcheaza masina spune multe despre el. S-o lasi asa, ca aruncata din furca, e de toata jena. In primul rand ca nu te respecti pe tine, care te dai sofer. In cazul de fatza, o micro curiozitate am... ce burta lu' Copilu' Minune ai cautat azi la Baumax? Ai venit sa-ti schimbi ciocanul? Cautai o floare in ghiveci, sa ti-o pui pe bord? I s-a stricat broasca lu' nevasta'ta? Sau te-a atras mirosul de mici din parcare? Atunci, tzeapa! Izul venea de la Carrefour! Boule!
P.S. Mesaj adresat nu doar "sarmanului" cu Touareg, caci dumnealui n-a incomodat pe nimeni la faza surprinsa de mine, ci tuturor castravetilor care confunda parcarile publice cu tarlaua mamicutzei lor!
Iubesc melodia asta! Dar, mai ales, videoclipul. Manutza + piciorus (fruntitza + obrajor :D ) + Adrien Brody, cel sexy si sarmant, cel puternic si talentat, cel pianist si cel soldat, motivul pentru care am vizionat aceasta capodopera in the first place :P
Chiar daca devine putin ciudat la un moment dat, videoclipul e despre un tu si un eu. Cei doi, asa cum se intampla de obicei, nu pot fi ei insisi atunci cand cunosc pe cineva, nu se simt in largul lor, sunt stangaci si rezervati. Dar cand sunt pregatiti sa isi accepte defectele, sa dea frau liber adevaratelor sentimente si sunt gata sa se implice, doar atunci devin/se simt intregi.
Is this beautiful or is this beautiful? :)
