Aş vrea să pot să scriu orice! Să simt cum vărs trăiri.
Confuzie.
Durere.
E multă şi m-apasă.
Nu vreau să fie simplu! Mai complicat aş vrea sa fie! Să stau, să gândesc, să găsesc, să pierd, să născocesc. Să nu am timp să ştiu de mine!
…şi de tine.
…şi de tine.
Trei ochi sunt mulţi, iar doi nu-s de ajuns.
Aş vrea să pot să tac uneori. Dar imi place să te stiu, să te simt, şi mă deschid, mă alint. Nu-i bine, ştiu… Dar doar când e târziu.

Am vise multe, mari şi verzi. Te uiţi la mine cu ochi gravi şi nu vrei să mă crezi. Sunt mică, spui, nu ştiu cât pot, nu ştiu ce am si nici ce vreau. Îmi stă în gât sărutul tău, îmi arde pielea mâna ta… Atâta timp stă înşirat, am plâns prea mult şi n-am uitat.
Am doar un cap şi-l simt cam plin. Nu mai am vise-n ce să ţin.

...pentru ca aşa aş vrea să fie viaţa. Albă şi bună ca laptele, ca feţele zânelor din basme, dar cu un strop de ispită înmuiată-n desfrâu, să-ţi aducă aminte că trăieşti, că simţi, că EXIŞTI! Şi uşor amară, obligatoriu, să nu uiţi să apreciezi nopţile cu lună perfect plină, în care te lăsai cuprins de braţele necunoscutului, într-un haos pervers al raţiunii pierdute...

-Cum poţi să bei prostia asta? mă întreabă, ea, revoltată.
-Hei, nu ştii ce-i bun...
-Umm... BA DA! Ai auzi de cafea cu...
-Da, da, am întrerupt-o.. stiu! Cafea cu lapte! Dar nu mă înţeleg bine cu cafeaua şi ştii bine că nu-mi place deloc laptele. Nu simplu, cel puţin. Las-o aşa... Lapte cu cafea... Nu mă ia nici inima, nici capul, nici stomacul. Îmi place să cred că am combinat cu succes cele două rele, iar de-acum voi învăţa să le iubesc din nou, îi spun, pe un ton hotărât şi ironic.
-Ce-ţi place să te prosteşti, îmi spune ea râzând. Dar eu nu pot s-o beau. Are un gust, aşa... neterminat. Plus că-mi rămâne zaţul asta idiot printre dinţi.
-Aşteaptă puţin, se va lăsa la fund. Şi mai pune zahăr! adaug, arătând spre dulap. Hai, zi-mi de tine! Cum a fost ieri cu...
-Dezastru! se grăbeşte ea să-mi răspundă, ca şi cum ar fi aşteptat fix întrebarea asta de când a intrat pe uşă. Chiar mă gândeam weekendul ăsta...
-Dacă vrei, am şi miere. Mai în dreapta.
-Gata, am găsit, mersi. Chiar mă gândeam weekendul ăsta la cât de idioată sunt. De ce mi-e atât de greu să...
...şi deja încetez s-o mai ascult. Sunt cuvinte care-au mai fost spuse. Duc mâna la cap şi îmi masez, uşor, fruntea. O privesc grav, ca şi cum aş asculta-o cu interes si atenţie. Aş opri-o puţin, să-i spui să nu mai agite cana cu lapte cu cafea. Dar iar se va lua de mine că nu-i place şi-mi va cere să-i fac una pe bune. Nu vreau asta... Eu nu ştiu sa fac cafea! ...Dar ştiu ce-i în sufletul ei. Pentru că acelaşi lucru e şi-n al meu. Probabil că d-aia nici n-o mai ascult de la o vreme. E ca şi cum mi-aş vorbi eu, mie. E frustrant. Şi, totuşi, asta ne apropie.
-Cred că mă paşte o nouă depresie! Jur!
Mă reconectez, brusc, la discuţie. Ceva nu sună bine. Pierdea controlul. Specific nouă, femeilor. Of, câtă dramă... Nu ne trebuie mult ca să cădem în amar! Aşa fragile sa fim?
-Calmează-te... am mai vorbit despre asta. Ce-am stabilit ultima oară?
-We're only human... şopteşte ea, nesigură parcă.
-Perfect! Şi că...
-...e normal să greşim, n-ar trebui să mai avem atâtea pretenţii şi aşteptări de la noi înşine, completează ea, cu mai multă siguranţă. Dar mă simt atât de nef...
Mă grăbesc s-o întrerup, cât încă o mai pot opri.
-Hei! Viaţa noastră, ştii bine, se desfăşoară pe mai multe planuri. Ai de gând să te consumi ca o proastă, doar pentru ca unul din ele a luat o întorsătură neaşteptată? Ori prinzi curaj şi refaci frumuşel schema, ca un arhitect al propriei vieţi ce se presupune că eşti, ori îl pui de-o parte, în stand-by, şi te ocupi cu seriozitate de celelalte. Slavă Domnului, nu poţi să te plângi! Ia gândeşte-te putin. Dana e-n spital, Mădă a născut, iar Gabi s-a măritat! Eşti bine de tot, revino-ţi!
Mă opresc şi încep să mă joc cu un şerveţel. Rup o bucată din el şi o fixez cu privirea, întorcând-o pe toate părţile. Wow, ce bună sunt la dat sfaturi! Îmi vine să mă ridic în picioare, să mă aplaud şi apoi să-mi mulţumesc. Serios, acum... ce-i cu mine? Mă aud. Dar cu întârziere, parcă. Şi mi se pare stupid c-o forţez, prin voce şi atitudine, să creadă în vorbele astea goale, având în vedere că aseară... ŞI aseară...
-Nu... greşesc...
Iau, apoi, tot şerveţelul şi-l rup în câteva parţi inegale. Şi fiecare din aceste părţi, în alte şi alte bucăţi. În tot acest timp, ea mă privea pierdută, cu o expresie tristă.
-Nu merge unul, restul sunt în zadar, continui, strângând cu putere în pumn bucăţile -amare- de şerveţel. Suntem fiinţe complexe, totul are o legătură. Zi după zi ne minţim că totul va fi bine, că timpul le rezolvă pe toate, dar nu e deloc aşa. Cu cât trece mai mult timp, cu atât şi rana se adânceşte mai rău.
-Şi se vindecă mai greu...
-Exact! Suntem mereu în căutare de răspunsuri, în căutare de sine. Suntem... Trebuie... Nu... Poate nu ne dăm seama, dar nemulţumirea e un factor de progres, ne împinge spre o călătorie lungă şi anevoioasă pe care trebuie s-o parcurgem, mai devreme sau mai... mai bine mai devreme! Pentru sufletul nostru! -arunc resturile din pumn în scrumieră- Şi ca să n-o luăm razna şi să începem să omorâm oameni nevinovaţi, desigur! adaug, păstrându-mi tonul serios.
-Cu câtă lejeritate ai ataşat amănuntul ăsta! exclama ea, izbucnind în râs.
O privesc cu căldură apoi mă uit, sugestiv, la cana din faţa ei în timp ce sorb, încet, din a mea. Imediat îmi urmează gestul şi spune, zâmbind şi dând din cap a resemnare...
-Merge...
-Eşti amabilă, mulţumesc! adaug, râzând.
-Adică nu e groaznică!
-Mulţumesc! accentuez.
Cu zâmbetul pălind pe buze, săpăm cu privirea în culorile reci ale feţei de masă, gândindu-ne, parcă, la aceleaşi lucruri. Oftează grav, clatină din cap şi mă surprinde cu o afirmaţie clişeică, revelator-zguduitoare.
-Ştii că nu vom fi niciodată pe deplin fericite, nu?
Nu ideea în sine m-a tulburat, căci mă gândisem şi eu de multe ori la asta, ci rostirea ei cu voce tare, ca şi cum ne-am resemnat cumva...
-Să fii complet fericit ar fi contrar condiţiei tale de om! îi răspund, după un timp. Imaginează-ţi o lume în care toţi oamenii ar avea ce şi-ar dori: maşini, case, ponei, femei! Ce s-ar întâmpla, atunci, cu speranţa Pandorei? Care ar mai fi rolul ei? Sau al viselor? Al dorinţelor? Nu.. ar fi totul prea simplu şi lipsit de satisfacţie.
-Da? Şi acum cum e? Complicat şi lipsit de satisfacţie!
Înghit în sec. Părea mai digerabilă varianta mea. Dar adevărul e că...
-Trebuie să ne împăcăm cu ideea că ce vrem noi, cel mai probabi, a apus. Fiecare silabă îmi săgeta inima... Ce facem? o întreb, aruncându-mi ochii spre geam. Rămânem pe loc sau schimbăm galaxia?
Linişte. Lungă, apăsătoare, seacă.
Pleacă.
Sfârşesc a şaptea ţigară şi simt că mi se face rău. Nu ştiu de ce nu termin, odată, cu ele! Nici măcar nu-mi plac, doar că.. aştept un raspuns.. la sfârşitul fiecărui cui.. şi mi-e greu să-l sting.. din nou...